Baia Mare (în maghiară Nagybánya, în germană Frauenbach) este municipiul de reședință al județului Maramureș, Transilvania, România, format din localitățile componente Baia Mare (reședința), Blidari, Firiza și Valea Neagră. Orașul este situat în depresiunea Baia Mare, pe cursul mijlociu al râului Săsar, la poalele Munților Gutâi.

Cele mai importante centre miniere ale județului Maramureș sunt localizate în teritoriile ce înconjoară orașul Baia Mare. Regiunea este cunoscută nu doar pentru bogățiile subterane, ci și pentru împrejurimile care conferă o frumusețe aparte locului.^[4]

Plasat în mijlocul cursului râului Săsar, într-o arie a unei depresiuni la înălțimea medie de 194 metri deasupra nivelului mării, orașul Baia Mare permite accesul către niște rute montane precum Ignișul (1307 m), Mogoșa (1246 m), Gutâi (1443 m), Creasta Cocoșului (1428 m), etc. Pe lângă importanța lor minieră, unele locuri precum, Izvoare și Mogoșa sunt cunoscute pentru potențialul lor turistic, atât vara cât și iarna.^[5]

Numele vechi al orașului este în latină Rivulus Dominarum, în germană Frauenbach, în maghiară Asszonypataka. Orașul a fost atestat documentar în anul 1329 și s-a dezvoltat ca un centru aurifer în secolele 14-15. În 1446 orașul devine proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara. În 1469, în timpul domniei regelui maghiar Matia Corvinul, orașul a fost fortificat. În 2015, Baia Mare a intrat în finala pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, alături de Timișoara (oraș câștigător), București și Cluj.

Cele mai vechi așezări în zonă datează din perioada paleoliticului superior. De regulă, plasarea istorică a orașului Baia Mare este accentuată ca aparținând Epocii Bronzului, dovezile fiind niște depozite de obiecte fabricate din aur și bronz, precum și referințe din literatura secundă a sfârșitului secolului al 19-lea sau începutul secolului 20, făcându-se trimiteri la minele romane din această zonă.

Orașul Baia Mare este menționat pentru prima dată în 1142, perioada regelui Geza al II-lea, sub numele de Asszonypataka – Frauenbach.

Localitatea este atestată documentar pentru prima oară în 1329, ca și Râul Doamnelor, (Rivulus Dominarum) într-un act al cancelariei regelui Carol Robert. Una din cele mai timpurii mărturii scrise care s-au păstrat, privind importanța minelor din Baia Mare și Săsar (maghiară Zazurbanya, inclusă acum în Baia Mare) datează din prima jumătate a secolului al 14-lea. Act eliberat de cancelaria regelui Ludovic I de Anjou la data de 20 septembrie 1347, acesta cuprinde o serie de privilegii acordate acestor centre miniere și locuitorilor săi de către rege, orașul Baia Mare fiind deja un oraș liber regal. Anul 1376 reprezintă anul în care apare un al doilea document privilegial, iar acesta din urmă are ca și efect reglementarea mineritului.

Ca și recompensă pentru lupta dusă de Ioan de Hunedoara împotriva turcilor, regiunea Băii Mari a trecut în anul 1446 în proprietatea lui. El va dispune ridicarea Catedralei Sfântul Ștefan, din care în prezent se mai păstrează doar Turnul Ștefan.

În 1469 regele Matia Corvin a acordat localității dreptul de a se înconjura cu ziduri de apărare, astfel fiind construită cetatea medievală a Băii Mari. Cu toate acestea în 1490 Baia Mare a fost ocupată de trupele poloneze ale prințului Ioan Albert. Din 1526 Baia Mare a trecut prin mai multe schimbări ale proprietarilor, începând cu principele Ioan Zápolya. Tot în această perioadă, în 1547, a luat naștere “Schola Rivulina“, sub îndrumarea Bisericii Reformate, școală care a pregătit viitoare fețe bisericești și funcționari administrativi.

Orașul a cunoscut tumulturile războiului curuților. În 1703 a scăpat pentru scurt timp de sub controlul Imperiului Austriac, atunci când Pintea Viteazul a participat cu trupele sale, alături de Francisc Rakoczi al II-lea, la preluarea orașului.

Din 1889 datează prima publicație în limba română, “Gutinul”, săptămânal socio-literar și economic.

În 2000 în apropiere de Baia Mare s-a produs unul dintre cele mai mari accidente ecologice din România: scurgerea de cianuri de la societatea Aurul, o firmă privată care activa în domeniul reprocesării vechilor halde de steril rezultate în urma activităților miniere din zonă vechi de secole pentru a extrage aur din acestea.